De la pianul de ciment la oaia perfectă

(sursa foto)

"Greşeala şi eşecul sunt preţul inevitabil pe care trebuie să-l plătim pentru îndrăzneala de a gândi cu capul nostru, de a nu ne mulţumi să repetăm cele spuse de alţii. Fără dreptul de a greşi şi de a eşua, gândirea noastră nu se poate mişca de la rutină la iniţiativa personală şi de aici la descoperire şi la invenţie. Mai mult, numărul eşecurilor este, de obicei, mult mai mare decat cel al reuşitelor."

Am început cu acest citat din Solomon Marcus, pentru că a scris esenţialul despre greşeli şi eşecuri.

Marii inventatori sunt oameni care au ieşit din rutină şi au mers către iniţiativa personală: Leonardo da Vinci, James Watt, Thomas Edison, Alexander Graham Bell, Nikola Tesla.

Dar pe drum pândesc şi eşecurile de care vorbea Solomon Marcus.

Aplicaţie concretă: Judy Wearing a contabilizat câteva nereuşite ale inventatorilor celebri, în cartea sa Edison's Concrete Piano.

Să ne distrăm un pic, aşadar:

Leonardo da Vinci a încercat să născocească încălţări de mers pe apă.

James Watt a inventat o ciudăţenie de maşinărie pentru inhalat aer cu virtuţi terapeutice, care de fapt era destul de nociv.

Thomas Edison a creat pianul de ciment şi se mai gândea la un aparat de vorbit cu defuncţii :)

Alexander Graham Bell în căutarea oii perfecte – el a încercat să obţină o oaie cu şase mamele, mai productivă la capitolul lapte şi care să hrănească astfel mai mulţi miei.

Nikola Tesla a inventat aparatul de făcut cutremur, reuşind să provoace panică în departamentul pompierilor, aflat deasupra laboratorului său.

"Învăţarea, gândirea personală, creativitatea presupun o punere concomitentă în mişcare a libertăţii de întrebare şi de căutare, a dreptului de a greşi şi de a eşua, a practicii ludice şi a spiritului critic."

Tot Solomon Marcus.

Concluzia mea : să nu ne judecăm prea aspru pentru greşeli :)

Nadia Comăneci: primul 10 din gimnastică

În 1976, la Jocurile Olimpice de la Montreal, o fată zâmbea rar. Avea 14 ani şi ceva, făcea gimnastică de la şase ani şi trata sportul cu concentrarea unui adult.

Fata a învins tabela de marcaj, care până atunci nu mai arătase vreodată nota zece. Nadia Comăneci. România. Primul zece din istoria gimnasticii. Era un zece rotuuund şi tare frumos pentru ochii oricărui român.


În 1979 a participat la Campionatele Mondiale (SUA), recuperată faţă de anul anterior, în care adăugase câteva kilograme (divorţul părinţilor şi decizia Federaţiei ca soţii Karolyi să nu o mai antreneze, în 1978, avuseseră acest efect).
În 1979 a revenit la Deva, la antrenamentele cu soţii Karolyi. A ajuns într-o formă bună pentru a lua parte la competiţie.
Chiar în timpul Campionatelor, a făcut o infecţie la mână dar a plecat din spital, a strâns din dinţi şi şi-a executat exeriţiul la bârnă. A luat 9.95.


După aceea, toţi copiii ştiau de Nadia Comăneci iar fetiţele se legănau atârnate de bara de bătut covoare, într-un concurs imaginar improvizat aproape zilnic.

Dacă întrebi un străin despre România, cel mai probabil va face o conexiune nefericită (Ceauşescu) şi una fericită: Nadia Comăneci. Pentru cea de-a doua alăturare, Nadia merită tot respectul.

Astăzi împlineşte 48 de ani. La mulţi ani!

Maşinărie de făcut propoziţii interesante

The illusion of the image opens a space for the invention of consumption.

Eeee?.. Mie îmi place cum sună. Şi nici nu am făcut mari eforturi ca să creez această propoziţie.

Vreau să elimin din start orice suspiciune de genialitate sau de snobism, aşadar mă grăbesc să fac dezvăluiri.

Am apăsat pe un buton. Nu al inspiraţiei, ci al netului.

Vă invit să purcedeţi la Make Your Own Academic Sentence. Vă alegeţi câteva cuvinte dintr-o listă, apăsaţi pe Write It şi gata. Puteţi rearanja cuvintele apăsând ulterior pe Edit It.

Iese o propoziţie deşteaptă sau măcar interesantă, numai bună de titlu de articol :)
Sau ar putea fi un vers din angoasele postmodernismului... Câteva cuvinte, câteva Write It-uri şi iaca poezia!

Gheorghe Dinică

(sursa foto)

Spunea Gheorghe Dinică:

“Am avut şansa ca, de la începutul carierei, să nu mi se dea roluri pozitive şi am fost luat drept genul care interpretează un personaj negativ. Ei, asemenea personaje sunt cele mai interesante. Sunt roluri colorate, ai posibilităţi. La rolul pozitiv e foarte clar ce ai de făcut. Când joci un personaj negativ, poţi să îl joci cum vrei, pentru că cei ai dracului trebuie eliminaţi şi ţi se dă voie să mori în toate felurile. Iar posibilităţile pentru actori sunt mult mai interesante.”
(…)
“Nu sunt filosof, dar văd excesul de sexualitate dusă până la scârbă, dorinţa de a arăta urâtul şi murdarul din viaţă, toate aceste lucruri de care sunt pline ziarele. Vine iarna acum şi văd o fată în chiloţei care prezintă vremea. Nu are nici o legătură una cu alta, însă e o boală, nu e rău să vezi o pulpiţă, ceva, dar e prea mult... “ (interviu din 2003)

“Zic: "De ce fugiţi mă?" Şi îmi mai strigă: "în nemernicia mea!" Păi, cum nu! N-am maşină, merg numai pe jos. Ce aud eu... “ (interviu din 2004)

Eu cred că ar fi fost stânjenit de atenţia fulgerătoare pe care i-o acordă lumea în aceste zile. Nici titlurile nu îl atrăgeau. "Diplomele sunt mai mult ca să se joace pisica cu ele prin casă" spunea. Putea să aibă multe momente de sarcasm dar îl trăda privirea, care îi rămânea caldă.

Era obişnuit cu o doză de curtoazie din partea publicului dar o primea cu rezerva celui care rămâne modest.

Un actor strălucitor. Replicile lui din filme...de la “Nu trageţi, dom’ Semaca! Sunt eu, Lăscărică!” până la fraza din Filantropica, “Mâna întinsă care nu spune o poveste… nu primeşte nimic”... şi astăzi le aud rostite de oameni, în împrejurări care cer un zâmbet.

Când cobora de pe scenă, căuta simplitatea şi prieteni cu care să împartă viaţa. Îmi amintesc de o expresie care cred că i-ar fi plăcut. „A descânta vinul”. E o mare artă. Se întâmplă atunci când vinul nu te bea pe tine (o altă vorbă veche), ci tu îl bei pe el. Îl sorbi pe îndelete şi te aduni cu prietenii din plăcerea de a vorbi (de aici vine „a descânta”). Dinică făcea parte dintre cei care ştiau să preţuiască prietenia şi viaţa.

Despre anii petrecuţi lângă Gheorghe Dinică vorbeşte Gabriela, soţia lui (aici, un interviu din 2007).




GHEORGHE DINICA - COLAJ PETRECERE
Asculta mai multe audio Muzica

Pe 1 ianuarie ar fi împlinit 76 de ani.

Premiu literar pentru fragment

The more, the merrier! Ca şi cum nu ar fi existat destule premii literare pe lumea asta largă, National Academy of Writing (cursuri postgraduate ţinute la Birmingham City University Schoool of English de către scriitori care te învaţă cum să emiţi ceva literar) lansează Good Writing Awards.

Cursurile de mai sus mi se par oportune dacă eşti în posesia unei înclinaţii către literatură. La urma-urmei scrisul se poate învăţa, cu reţetă, ca o mâncare care iese gustoasă după a şaptea încercare, lacrimi şi cratiţe fumegând. Se adaugă o ploaie de entuziasm creator într-un moment zen, şi astfel soseşte pe lume o povestire, dacă nu cumva chiar o carte care merită citită.

Noutatea interesantă de la Good Writing Awards: se aşteaptă nominalizări de la publicul cititor (din UK), nu de după ochelari de critici mai mult sau mai puţin încruntaţi. Nu ştiu de ce îmi imaginez acum că un critic literar are o privire aspră în majoritatea timpului său liber sau o mină de suferind; sper ca e absurd. Criticii pot să fie oameni solari şi bon viveur-i.

Profesioniştii apar şi ei dar de abia în juriul care va decide câştigătorii.

O noutate şi mai interesantă: nu se cere o carte întreagă de nominalizat, ci un fragment (între 100 şi 1000 de cuvinte). De ce? "Because good writing ought to be able to demonstrate its quality in less than 1,000 words" explică site-ul. Asta îmi place, fiindcă întotdeauna am detestat „beţia de cuvinte” (trăiască nenea Maiorescu, sireacul). Nu mai am răbdare, timp, toleranţă să parcurg ceva diluat şi să mă căznesc să justific de ce autorul a simţit nevoia să se exprime în patru pagini în loc de una. A se înlocui „pagini” cu „paragrafe” atunci când apare o zi ticsită.

Trăiască fragmentul! Salut pe această cale apariţia Good Writing Awards. Şi mă opresc aici, încântată de descoperire, şi atentă să nu lungesc inutil articolul.

Biserică englezească pentru japonezi

(biserica din bloc)

Ce se află la etajele 21-22 ale unui zgârie-nori din Osaka? O biserică tipic englezească, venită din îndepărtatul Herefordshire, îşi înalţă cu mândrie turla.

Încă o dată rămân mirată de minunăţiile pe care le fac japonezii – da, oamenii aceia micuţi, zâmbitori şi harnici, pe care îi întâlneşti în străinătate, cu aparatele foto pregătite de atac cultural.

S-a întâmplat ca nişte japonezi să hoinărească prin Herefordshire şi să treacă pe lângă All Saints’Church din Brockhampton. Dragoste la prima vedere cu arhitectura veche şi cu peisajul rural. Dacă mă gândesc bine, valea râului Wye (unde se află Brockhampton) este prielnică pentru stări meditative. Scurt moment poetic: O sylvan Wye! thou wanderer thro' the woods,/ How often has my spirit turned to thee! spunea romanticul William Wordsworth.

Dar japonezii-turişti au reuşit să se smulgă din contemplare şi să scrie parohului (ce bine e sa ai site la biserică...). Ca să ducă acasă o fărâmă de Anglia, au obţinut permisiunea să construiască sora geamănă a lui All Saints. Toate detaliile, de la vitralii până la imperfecţiunile din piatră, au fost copiate cu meticulozitate japoneză şi cu laserul care nu dă greş.

În ultima vreme tinerii niponi au prins gustul căsătoriilor oficiate în biserici occidentale. Ca orice modă, are adepţii ei fermi, care sunt nevoiţi să călătorească în străinătate pentru o biserică vestică. Iată explicaţia mai pragmatică a colţului de Anglie răsărit în blocul turn din estul îndepărtat.

Acum, în blocul-turn-hotel din Osaka, la etajul 21, mirii vor găsi o biserică, studiouri foto, restaurant iar la etajul 22 vor intra în apartamentele nupţiale aferente.

Şi totul de la nişte turişti cu ochiul ager...

Roman scoţian pe Twitter

(sursa foto)

I am Connor MacLeod of the Clan MacLeod. I was born in 1518 in the village of Glenfinnan on the shores of Loch Shiel. And I am immortal.
Astfel glăsuia Christopher Lambert în Nemuritorul, cu peste 20 de ani în urmă. Paranteză – mi-a plăcut enorm filmul, la vremea lui. Închid paranteza.

Peste ani. 2009. Un alt clan scoţian, MacKenzie pe numele său, va fi privit de ochi internaţionali. Povestea este spusă de ultimul urmaş al clanului şi începe astfel: He was my father, that’s all, and I was elsewhere at the time of his passing.

Aceasta este fraza de deschidere a romanului MacKenzie's Issue, care dospeşte în timp real. Pentru că apare pe Twitter.

Autorul, scoţianul Peter Urpeth, este romancier şi Writing Development Coordinator la HI-Arts (Highlands & Islands Arts Ltd). El a emis primul ciripit/tweet de roman pe 21 octombrie. A postat frazele şi pe blogul său şi aşteaptă comentarii de la cititori. Va dezvolta spontan cartea, fiindcă nu are un plan stabilit. Trimite cel puţin o frază pe zi (condiţionat fiind de cele 140 de caractere pentru Twitter).

E interesant să asişti la creşterea unui roman, nu?

Ajutor pentru scriitori

Oricine are chef de scris (pentru propriul sertar sau pentru public) ar trebui să deţină un Working Writer’s Daily Planner 2010. Asistentul, întocmit de scriitori, încă nu a apărut pe piaţă ci se află în faza de precomandă. Costă aproape 14 dolari (dacă e tipărit) sau 4,95 în formă de e-book.

Am aruncat o privire la luna martie şi am descoperit o droaie de date: aniversări scriitoriceşti, conferinţe, adrese de web utile, deadline-uri pentru burse ori competiţii etc. Ba chiar mici exerciţii sau soluţii pentru câte un impas.

Cred că ar fi bun de cadou pentru cine cochetează cu scrisul.

“You see, but you do not observe”

(Sherlock Holmes văzut de Sidney Paget, 1904)

Joseph Bell, chirurg şi profesor la Edinburgh University Medical School, avea un mare talent de a citi în detalii. Ori de câte ori studia împreună cu studenţii săi vreun caz, Dr Bell făcea observaţii neaşteptate. Se lega de personalitatea sau de ocupaţia pacientului, deducea toate acestea din mici amănunte (să fi fost un precursor al Dr House?).

Printre studenţii la Medicină era şi Arthur Conan Doyle. Mai târziu, ajuns medic, tânărul Doyle avea prea mult timp liber în aşteptarea pacienţilor care nu se prea înghesuiau la uşa lui. Când nu juca fotbal (ca amator şi portar în echipa locală), Doyle stătea în cabinetul său din Southsea (Portsmouth). A început să scrie dar nu fişe medicale. Pe hârtie a apărut un anumit Sherlock Holmes care, ca şi profesorul Bell, compunea omul şi din mici nuanţe insesizabile pentru un ochi neantrenat.

Din acel cabinet cam liniştit, odată cu A Study in Scarlet (Un studiu în roşu, editura Leda), în anul de graţie 1887 a ţâşnit în lume detectivul Sherlock Holmes. Cu un aer dandy, mare fumător, maestru al deducţiilor logice şi amator de mijloace ştiinţifice. Care vorbeşte cu nou cunoscutul dr Watson cam aşa:
"I have my eye on a suite in Baker Street," he said, "which would suit us down to the ground. You don't mind the smell of strong tobacco, I hope?"

Astfel avea să apară cea mai faimoasă adresă din Londra: 221B Baker Street. Şi cum imaginarul trece câteodată în real, iată că acolo avem un muzeu cât se poate de adevărat.



Sherlock Holmes este online – am onoarea să vă prezint 221 B Baker Street în stare virtuală, cu 48 de scrieri deja canonice (din 60):)

Ca să fie buchetul complet, iată scrierile lui Arthur Conan Doyle - cu şi fără Holmes. Sunt aici şi aici.

Frivolităţi confortabile

(sursa foto de beans on toast)

Anumite mâncăruri îţi aduc o stare de bine (nu socotesc aici caloriile, că altfel ar trebui să vorbesc de frunze de salată sau de iaurt).

Neuropsihologii care sălăşluiesc în laboratoare, pe lângă Universitatea din Sussex, aplecaţi pe studii şi cercetări, au făcut o descoperire: când se simt oamenii minunat în timpul mesei? Ei au studiat reacţiile voluntarilor la mirosul, gustul şi culoarea mâncării. Domnul Proust e valabil şi în Anglia - unele alimente au tras după ele amintiri din copilărie.

Dacă ai în farfurie ingrediente simple şi o culoare uniformă, confortul tău sporeşte, spun specialiştii. În aceeaşi notă gastronomică: mirosul cel mai plăcut este unul clar, pe care să îl recunoşti şi în alte dăţi.

Specialiştii de care vorbeam au calculat, printr-o formulă, indicele de confort adus de mâncare. Nu aprofundez.

Importante sunt câştigătoarele:
1. fasole cu pâine prăjită (de fapt, fasolea se află PE pâinea prăjită)/ beans on toast
2. cârnaţi cu piure
3. supă de roşii
4. plăcintă cu pui şi ciuperci
5. budincă de paste cu brânză

În încheiere, am găsit o voce serafică să povestească despre „beans on toast”.

Less than 15 mins:
How To Make Baked Beans On Toast

Mă simt datoare să iau în discuţie şi contextul cultural - britanicii au dreptul să poftească la cele de mai sus şi să intre într-o stare de bine, că doar au crescut cu ele.
La noi, în top s-ar afla (musai) sărmăluţele şi salata de boeuf, nelipsite din meniu la orice mare adunare gastronomică de familie. Oare ar intra şi mămăliguţa cu brânză? Încă nu m-am decis – e nevoie de un studiu...